Nu-mă-uita, nu-mă-uita…
Tot restul lumii de-ar uita ce va fi fost să fie ,… de n-a fost, rămânem noi, noi doi şi-o elegie şi floare de nu-mă-uita şi… trebuie că toate care-s tresărite nouă, au un rost…. ( Sibilla )
nu-mă-uita, nu-mă-uita…
se cântă-n noapte şoapte,
ne tresărim a miez de stea,
iubirea gânduri să le poarte…
nu-mă-uita, nu-mă-uita…

Legenda florii de nu-mă-uita:
Mulţumit de frumuseţile împrăştiate pe pământ, de mâna sa puternică şi creatoare, Dumnezeu se plimba uitându-se la toate, cu o înduioşare părintească. Toate mulţumite, se plecau înaintea Domnului şi ziceau: “Doamne, cu toate ne-ai înzestrat. Dă-ne şi nouă nume, precum ai dat primului om şi soţiei sale.” Iar Dumnezeu le zise: “Fie după cum cereţi, şi pe rând fiecare primi numele ce Creatorul îi dete şi toate vesele, se chemau între ele şi-şi răspundeau, iar Dumnezeu îşi urmă înainte plimbarea.
În mijlocul acestor cugete, Dumnezeu se opri, auzind un glas de durere şi plângere, ridicându-se spre el: “Cine plânge? Cine este nedreptăţit în mijlocul dreptăţii şi iubirii?” şi plecându-şi Dumnezeu privirea, zări înaintea lui o mica şi neînsemnată floare albastră ce plângea cu o durere aşa de mare, încât Părintele-a-Toate simţi milă pentru această floare pierdută şi uitată printre toate. “De ce plângi? Spune, căci lacrimi nu voi decât in ochiul celor ce vor greşi şi mă vor uita.” “Doamne şi părinte, uitată am fost de tine. Toate au nume, numai eu singură n-am primit pe al meu.” “Ei bine, te vei numi Nu-mă-uita. Tu vei servi celor ce se vor iubi şi nu se vor uita.”
Şi floarea surâdea şi micul ochi albastru mulţumea şi se închina lui Dumnezeu, care plecă mai departe zicând: “Va veni un timp, când mâna omenească nici te va mai sădi, nici te va mai culege şi oamenii te vor călca în picioare, precum vor călca peste inimile lor, fără a-şi mai aduce aminte că ceea ce odată s-a iubit nu trebuie a se uita şi ura va ţine loc mare în viaţa omului şi mă vor uita şi pe mine, precum te-am uitat eu pe tine, căci omul va fi cel dintâi, care va aduce pe pământ ura, crima şi uitarea şi capăt la toate va fi moartea.”
( Legende Româneşti )

[b]

Mihai Eminescu

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!

Apoi…

Tu, şi eu, şi…

Nichita..

undeva, într-un colţ

otrăvita

durere… cum gândul se zboară…

fulgi de nea,

o vioară,

petale din iarnă amară

se aştern.. pe o coală

de ceară..

clinchet, zâmbet, verde ispita,

deasupra a toate, doar noi,

tu şi eu şi Nichita…

departe de lume,

apoi…

Sibilla
[Trebuie sa fiti inscris si connectat pentru a vedea aceast link]

[size=18]De vorbă cu… Nichita despre…

* În exercitarea poeziei e ceva care se poate învăţa şi ceva ce nu se poate învăţa. Aripa o ai sau nu o ai. Poţi să zbori sau să nu zbori cu ea. Depinde de aer, de înălţime, de alizeu sau de crivăţ. Rare păsările zburând pe ploaie şi încă şi mai rare cele care zboară noaptea. * ( Nichita Stănescu )

* Ştii, tu, drag prieten, Nichita… aripa o am… arar mi-e desprinsă de-al trupului ram… şi ni-e zborul Lumină-mpreună… bag seama sărutul furtună cu… flori… sânzâiene şi maci şi al stâncilor dragi nrouratele doine… Noaptea, lin ne-avântăm cum izvoare, clipocim tresăriri făr de noime… Nichita, prietene drag… şoim şi vultur pe-al ploilor prag, ne păşim nopţii licăr, legământul aripelor câmtă…mii de sfere şirag… * ( Sibilla )

* Pe pământ tot ce există are nevoie din când în când să plângă. * ( Nichita Stănescu )

* Se curg şi lacrimile nevăzute… ce dacă rămân neştiute… se frâng din doruri cioburi rouă, să plângă aripele zâmbet răsărit, doar nouă… * ( Sibilla )

* Unde eşti? Mi te-arăţi şi nu mi te arăţi; te aud şi nu te aud; te simt şi nu te simt. Şi totuşi te cunosc, te stăpânesc. * ( Nichita Stănescu )

* E-n toate câte sunt şi… nu… e şi nu e.. Nichita, numai tu… ades zâmbeai cu noi…. ne furişam pe-a gleznelor poesii să ne-alintăm .. tu, primitor, nu ne-ai gonit… aşa-i că suflete pereche sunt şi or tot fi cât a Miracol ne-adăpăm cum simfonii… ? A fi sau a nu fi… a sufletelor sferă, elegii… Nichita ispitindu-ne-n poesii şi… ploi în doi… * ( Sibilla )
[Trebuie sa fiti inscris si connectat pentru a vedea aceast link]